A visa… realitatea
26 martie 2013
Victima propriilor ganduri?!
8 mai 2013

Cine a vorbit acum…?

Poate ca v-ati pus intrebarea asta de multe ori in anumite situatii in care nu va venea sa credeti ce tocmai ati spus sau ati facut.

Personal imi aduc aminte de momente chiar din copilarie in care reuseam sa ma observ de undeva din coltul din dreapta sus a camerei. Si ma uitam la mine gandind: cine sunt de fapt eu in momentele alea? Am avut de fapt flashul asta zilele trecute in care parca o forta exterioara preluase comanda si m-am trezit dupa un moment gandind: cum ar fi sa pot fi tot timpul „la carma” vietii mele? Hahaha. Buna gluma… mi-am zis. Apoi am concluzionat: macar in anumite momente – la inceput.

Momentele alea in care ti-ai dori sa poti raspunde in context, nu

sa reactionezi in baza experientelor trecute. E senzatia aia ca nu va recunoasteti, parca nici vocea nu e a voastra. Astea sunt momentele cele mai puternice, sa spunem, in care ne dam seama ca de fapt nu suntem constienti de ceea ce spunem sau facem. Pentru ca majoritatea le trecem cu vederea. Sunt atat de inradacinate in rutinele noastre zilnice, in interactiunile pe care le avem cu cei apropiati, cu colegii de munca si prietenii, incat deja le consideram parte din noi.

 

Care a fost intamplarea care a declansat toata povestea asta: acum ceva timp urma sa revad o persoana draga, pe care nu o mai vazusem de o buna perioada de timp si imi tot pregateam – fara sa imi dau seama – in minte momentul revederii. De data asta o sa fiu detasata, relaxata si stapana pe mine. Hahaha. Evident ca lucrurile atunci cand ti le doresti cu tot dinadinsul se intampla. Ai intentia permanent in minte si o lasi sa te conduca in actiunile tale. Asa ca indiferent ce se intampla in interactiunea noastra eu eram – asa cum mi-am propus la inceput – detasata si stapana pe mine. Pentru ca de relaxare nici nu poate fi vorba. Cum as fi putut fi relaxata daca eu jucam un rol, imi conduceam actiunile in baza unui comportament invatat in trecut, care mi-a fost util in anumite interactiuni, in moment insa. Ce a lipsit cu desavarsire? Naturaletea si autenticitatea. Vulnerabilitatea. Ce a fost din plin: o masca pe care o cunosteam si cu care ma contopisem atat de profund, incat nici macar nu eram constienta ca e o masca.

O parte din mine hotarase sa se protejeze, fara sa fiu constienta de asta.

Nimic mai eronat de fapt.

Pentru ca asa am pierdut toate momentele reale din interactiunea cu acea persoana. Si asta pentru ca m-am lasat condusa de dialogul interior, care a decis „ce e mai bine pentru mine”.

 

Cum ar fi sa lasam intuitia sa decida? Sa ne conectam la partea acea din noi care nu eticheteaza: e de bine, e de rau. Sa lasam lucrurile sa se intample firesc si sa raspundem la ceea ce se intampla in moment, nu condusi de frici si experiente trecute, care da… apartin trecutului.

Hai sa lasam trecutul sa fie trecut si sa incepem fiecare zi cu hotararea ca astazi sa ne bucuram de fiecare moment cu prospetime si bucurie!

Vezi Alte Articole sau evenimente care te pot interesa:

Living Zen Retreat – 7 zile impreuna cu Kymaia si Kaifi.

Interviu despre Schimbare cu Kaifi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *